Abonare la Newsletter

Integrare europeana

Documente Integrare Europeana

POLITICA INDUSTRIALĂ ŞI COMPETITIVITATEA

Principalul obiectiv al politicii industriale a UE este de a-şi consolida competitivitatea pe plan internaţional, oferind totodată clienţilor săi produse de calitate la preţuri competitive, protejând în acelaşi timp şi mediul înconjurător.

La semnarea Tratatului de la Roma (1957) se considera că existenţa pieţei unice va regla automat, prin mecanismele ei, producţia industrială şi desfacerea acesteia pe piaţă. Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurenţial propice creşterii economice, astfel încât să fie descurajată crearea marilor monopoluri naţionale.

O revizuire a acestei viziuni a apărut necesară la începutul anilor ’80, în faţa concurenţei tot mai crescute din partea marilor firme americane şi japoneze. Fără a face rabat de la politica sa în domeniul concurenţei, Comunitatea Europeană a început să se preocupe de formularea unei politici industriale care să încurajeze parteneriatele între firmele europene, să promoveze cooperarea în domeniul cercetării, pentru creşterea pe termen lung a competitivităţii Comunităţii pe piaţa mondială.

„Nu intenţionăm să creăm un spaţiu economic fără să asigurăm complementaritatea între efectul benefic al concurenţei şi o creştere a gradului de cooperare şi solidaritate“, spunea Jacques Delors, fost preşedinte al Comisiei Europene.

În 1994 Comisia formula cele patru acţiuni prioritare menite să conducă la creşterea competitivităţii industriei UE:
1. îmbunătăţirea cadrului regulatoriu
2. asigurarea unei concurenţe eficiente
3. promovarea investiţiilor în domeniile cheie
4. dezvoltarea cooperării industriale

ÎMBUNĂTĂŢIREA CADRULUI REGULATORIU

Îmbunătăţirea cadrului regulatoriu are la bază linii directoare adoptate la 16 ianuarie 1996.

Acestea vizează:
• consolidarea, actualizarea şi simplificarea reglementărilor existente în industrie
• desfăşurarea unei analize cost-beneficii înainte de a introduce orice noi reglementări
• luarea în calcul a factorilor de risc legat de sănătatea publică sau de protecţia mediului
• orice nouă reglementare trebuie să fie simplă, ieftină şi în interesul sănătăţii publice şi al protecţiei mediului.

ASIGURAREA UNEI CONCURENŢE EFICIENTE

Sfârşitul anilor ’90 aduce schimbări în politica concurenţială a Uniunii Europene. Cele mai semnificative sunt propunerile de liberalizare a unor monopoluri de stat, cum ar fi cele din sectoarele: poştă-telecomunicaţii, energie, etc. Deşi funcţia socială a acestor servicii este evidentă, nu se mai justifică monopolul de stat asupra lor atunci când această poziţie dominantă duce la costuri foarte ridicate pentru populaţie şi la pierderi de productivitate în sectoarele respective.

Consiliul de Miniştri a mandatat Comisia să urmărească punerea în practică a calendarului de liberalizare a telecomunicaţiilor, astfel încât pînă la sfârşitul lui 1998 să se ajungă la o deplină liberă concurenţă în acest domeniu.

Liberalizarea serviciilor poştale se face foarte încet, întrucât lipseşte consensul necesar între statele membre. Aceasta se datorează în parte rolului cheie pe care aceste servicii îl joacă mai ales în comunităţile rurale ale Uniunii Europene.

În sectorul energiei, obiectivul este crearea unei pieţe unice care să asigure transparenţa, eficienţa, siguranţa, concurenţa şi respectul pentru mediul înconjurător.

PROMOVAREA INVESTIŢIILOR ÎN DOMENIILE CHEIE

Competitivitatea unei firme în ajunul secolului 21 depinde tot mai mult de puterea sa de inovaţie în ceea ce priveşte procesele de muncă, organizarea muncii şi diseminarea rapidă a noilor tehnologii. De aceea, investiţiile în cercetare-dezvoltare, proprietatea intelectuală, specializarea forţei de muncă, asigurarea sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă, procesarea datelor etc., devin domenii cheie ale viitorului. Se prevede formularea şi implementarea unor strategii specifice de dezvoltare a unor industrii precum electronica, informatica, biotehnologia, textilele.

COOPERAREA ÎN DOMENIUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Faţă în faţă cu competitorii americani şi japonezi, Comunitatea Europeană a trebuit să-şi dezvolte o politică de cercetare-dezvoltare care să-i permită menţinerea competitivităţii internaţionale. Uniunea Europeană sprijină parteneriatele între cercetătorii, laboratoarele şi mediul de afaceri din diferitele state membre. Cooperarea la nivel european este o condiţie a finanţării de care acestea pot beneficia în cadrul numeroaselor programe comunitare create anume. Subvenţiile comunitare acoperă de regulă 50% din costul proiectelor.

Aceste programe sprijină mobilizarea resurselor umane, financiare şi tehnologice necesare cooperării în domeniul cercetării. Ele oferă de asemenea stimulente întreprinderilor mici pentru a participa în programe de cercetare-dezvoltare:
• finanţarea studiilor de fezabilitate pentru determinarea beneficiilor participării la programe de cercetare;
• sprijinirea întreprinderilor, în special a celor mici, în valorificarea maximă a rezultatelor cercetării (programul Value);
• facilitarea transferului de tehnologie între firmele europene (prin programul Sprint);
• încurajarea firmelor mici în împărţirea costurilor legate de contractarea cercetărilor de care au nevoie (programul Craft).
• sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe piaţă (programul Eureka).

Domeniile prioritare ale programelor comunitare de cercetare-dezvoltare sunt: tehnologia informaţiilor şi comunicării, tehnologia industrială şi a materialelor, mediul înconjurător, energia, resursele umane şi mobilitatea acestora.

Un rol deosebit revine protecţiei proprietăţii intelectuale, prin sistemul patentelor, care permite firmelor să-şi recupereze investiţiile în cercetare-dezvoltare.

DEZVOLTAREA COOPERĂRII INDUSTRIALE

Comunitatea Europeană a creat cadrul legal şi mecanismele de sprijinire a cooperării între firme din diferitele sale state membre. O atenţie deosebită se acordă întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante în îmbarcarea în cooperări care să depăşească graniţele statului unde sunt înregistrate. Ele reprezintă însă 99% din numărul firmelor înregistrate în UE, oferind 70% din locurile de muncă existente în sectorul particular.

Gruparea Europeană a Interesului Economic este o structură legală, creată în iulie 1989 şi recunoscută de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, în domenii precum cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea şi desfacerea produselor de diferite tipuri. La această grupare se poate afilia orice firmă publică sau privată, ce doreşte să beneficieze de avantajele punerii şi folosirii în comun a resurselor umane şi financiare.

Centrul de Cooperare în Afaceri este o altă structură ce se ocupă de difuzarea informaţiilor privind propunerile de cooperare înaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.

Reţeaua Cooperării în Afaceri pune în legătură consultanţii pe probleme de cooperare din statele membre. Sute de oferte şi cereri de cooperare se întâlnesc şi îşi găsesc soluţionare prin intermediul acestei reţele.

Programul Europarteneriat organizează de două ori pe an întâlniri directe între conducători de firme. Scopul programului este de a încuraja cooperarea şi de a promova înţelegeri de afaceri între IMM-uri din regiuni mai puţin dezvoltate ale UE şi firme din alte ţări europene sau mediteraneene.

POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

Una din cheile succesului integrării europene a Europei Occidentale o constituie existenţa, încă de la începuturile construcţiei comunitare, a unei politici concurenţiale comune. După mai bine de 30 de ani de funcţionare, această politică continuă să fie o condiţie necesară atât unei economii de piaţă viabile, cât şi unei pieţe comune ce asigură libera mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.

Principalul beneficiar al unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul, în tripla sa calitate: de consumator (concurenţa liberă conduce la o paletă mai largă a ofertei, cu scăderea corespunzătoare a preţului de vânzare); de participant pe piaţa forţei de muncă (concurenţa liberă obligă la inovaţie continuă, atât a produselor, cât şi a procesului de producţie); şi de acţionar (concurenţa liberă conduce la eficienţă crescută, şi deci şi la profituri ridicate).

Politica în domeniul concurenţei interzice practicile de:
– acordare de ajutoare publice care crează distorsiuni în relaţiile de concurenţă dintre agenţii economici
– stabilire a preţurilor prin înţelegeri prealabile între producători sau furnizori;
– creare de carteluri care să-şi împartă piaţa, astfel încât să nu se concureze între ele;
– abuz al poziţiei dominante pe piaţă;
– realizare de fuziuni care distorsionează libera concurenţă.

Baza legală a acestor prohibiţii se regăseşte în Tratatul de la Roma:

• art. 85 şi 86 interzic orice înţelegeri între întreprinderi, care ar afecta libera concurenţă în interiorul pieţei comune, cum ar fi:
• împărţirea pieţei, a canalelor de aprovizionare sau distribuţie
• aplicarea de condiţii inegale la parteneri ce prestează servicii echivalente
• condiţionarea încheierii de contracte de prestaţii suplimentare, ce nu au legătură cu obiectul contractelor
• impunerea de preţuri sau alte condiţii de comercializare neechitabile
• limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnice, cu afectarea intereselor consumatorilor
• art. 90 interzice abuzul poziţiilor dominante deţinute de unii operatori pe piaţă. Acestea se pot traduce fie în dictarea condiţiilor de tranzacţie, fie în împiedicarea pătrunderii altor competitori pe piaţă
• art. 92 (1), articolul antisubvenţii, interzice sprijinirea sub orice formă de către stat sau din resursele statului a unor întreprinderi sau a unor produse, conducând astfel la îngrădirea concurenţei; în paragrafele 2 şi 3, articolul numeşte derogările de la această regulă:
• subvenţii pe durată limitată acordate firmelor ce necesită restructurarea;
• subvenţii pentru privatizare;
• subvenţii pentru sprijinirea unor regiuni rămase în urmă din punct de vedere economic şi social, cu grave probleme de şomaj;
• subvenţii orizontale, pentru sprijinirea cercetării-dezvoltării;

Pentru atingerea celor două obiective ale politicii concurenţiale, funcţionarea economiei de piaţă şi funcţionarea pieţei unice, două condiţii trebuie îndeplinite:
• regulile de concurenţă trebuie aplicate universal, atât întreprinderilor de stat, cât şi celor particulare; este de neconceput o piaţă integrată în care să existe reguli diferite de concurenţă între cele două tipuri de întreprinderi;
• autoritatea de implementare a regulilor concurenţiale trebuie să aibă capacitatea de a impune penalităţi, constând în amenzi suficient de mari pentru a descuraja încălcarea legii.

Tratatul de la Roma acordă puteri executive Comisiei Europene. Aceasta adoptă (cu o majoritate de voturi) decizii cu valoare de lege în toate statele membre, rolul acestora din urmă fiind numai unul consultativ. În implementarea acestei politici există o diviziune a muncii între Comisia Europeană şi Statele Membre. Comisia se ocupă doar de concentrările de mari dimensiuni, în care sunt implicate companii care îşi desfăşoară o parte semnificativă din activităţi pe teritoriul mai multor state membre UE.

O parte majoră a politicii concurenţiale este reprezentată de monitorizarea concentrărilor economice. O importantă dezvoltare în acest domeniu a fost introdusă în 1988 prin propunerea unui cod al fuziunilor, care, printre altele, schimba posibilitatea de acţiune a Comisiei din „a posteriori“ în „a priori“. Conform codului, Comisia trebuie să dea un răspuns în privinţa legalităţii unei fuziuni în două luni de la notificarea acesteia, plus cel mult patru luni, când este nevoie de o anchetă mai laborioasă.

Comisia are puteri largi de investigare. Personalul ei poate face vizite inopinate la firme suspectate de încălcarea liberei concurenţe, având acces la toate documentele acestora. Firmele găsite vinovate de practici concurenţiale ilegale (practici concertate sau abuzul poziţiei dominante) pot primi amenzi de până la 10% din fondurile lor (cea mai mare amendă a fost dată în 1992, fiind în valoare de 75 de milioane de ECU). Firmele amendate pot face apel la Curtea de Justiţie, care poate decide reducerea amenzii.

Confruntată cu un caz de înţelegere între firme, înţelegere suspectă de încălcarea liberei concurenţe, Comisia Europeană are următoarele posibilităţi:
• să declare înţelegerea legală, prin decizie formală, întrucât în urma investigaţiilor a rezultat că nu distorsionează libera concurenţă, sau are efecte sociale, de mediu, etc. care contracarează pierderea în termeni concurenţiali;
• să dea o „scrisoare de confort“ care permite înţelegerii operarea pe piaţa comunitară, întrucât sunt operaţii fără un impact semnificativ, din punct de vedere legal, economic sau politic;
• să accepte operaţiunea de înţelegere numai cu îndeplinirea anumitor condiţii pentru a garanta respectarea liberei concurenţe;
• să declare înţelegerea ilegală.

Comisia poate începe o anchetă asupra unei firme/grup de firme la cererea acestora (pentru a obţine aprobarea de operare), în urma unor plângeri depuse de terţe părţi, sau din proprie iniţiativă.

LIBERA CONCURENŢĂ ÎN RELAŢIILE UNIUNII EUROPENE CU ROMÂNIA

Prevederi legate de asigurarea liberei concurenţe sunt incluse şi în tratatele încheiate de UE cu terţe ţări, în funcţie de volumul comerţului dintre cele două părţi. Tratatele de asociere cu ţările Europei centrale şi de est (TECE) prevăd crearea pe parcursul unei perioade de 10 ani, a unei zone de comerţ liber pentru produsele industriale, precum şi perspectiva acestor ţări de a deveni membre ale UE. De aceea ele includ articole despre libera concurenţă, compatibile cu cele existente în legislaţia UE în domeniu.

În Acordul European semnat la 1 februarie 1993 între România şi Comunitatea Europeană în domeniul concurenţei, se prevede:
• ajustarea progresivă a monopolurilor de stat cu caracter comercial, astfel încât, cel mai târziu de la 1 ianuarie 1998, să nu mai existe discriminări între agenţii economici români şi cei din UE cu privire la condiţiile de aprovizionare şi distribuire a mărfurilor (art. 33);
• interzicerea oricăror înţelegeri sau practici concertate între întreprinderi care pot anula, restrânge sau distorsiona concurenţa; împiedicarea exploatării abuzive de către una sau mai multe întreprinderi a unor poziţii dominante (de monopol) pe piaţă; interzicerea oricărui ajutor public care, favorizând anumite întreprinderi sau sectoare economice, distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa (art. 64);
• asigurarea că întreprinderile de stat sau cele ce se bucură de drepturi speciale sau exclusive funcţionează de o manieră care să nu distorsioneze concurenţa şi să nu introducă discriminări între operatorii economici români şi cei comunitari (art. 66).

Prin Acordul European, părţile se obligă la completa transparenţă în privinţa politicii de subvenţionare de stat, printre altele raportând anual celeilalte părţi suma totală a subvenţiilor de stat, putând furniza, la cerere, şi informaţii privind diferite scheme de subvenţionare sau cazuri individuale. Definirea regulilor de implementare a politicii concurenţiale în domeniul subvenţiilor de stat constitutie una din priorităţile cooperării economice dintre România şi UE. TECE sunt obligate să preia principiile politicii comunitare, dar îşi pot crea structurile de monitorizare şi punere în aplicare a acestora care sunt cele mai potrivite lor.

Cartea Albă pentru integrarea TECE în Piaţa Unică a UE prevede necesitatea existenţei şi funcţionării unei politici concurenţiale în aceste ţări, pentru ca ele să poată participa la piaţa unică. Ea se concentrează pe cele patru componente ale politicii: abuzul poziţiei dominante pe piaţă, fuzionările, subvenţiile de stat şi monopolurile sau drepturile speciale, identificând în fiecare din aceste componente măsurile de primă etapă, cele de etapa a doua, ce trebuie implementate de ţările asociate.

Aplicarea de către statele candidate la UE a unei politici concurenţiale compatibile cu cea a UE poate avea efecte benefice şi asupra economiilor în tranziţie ale acestor ţări. O politică concurenţială consecventă este un sprijin substanţial adus stabilizării macroeconomice.

Această broşură este editată de către Delegaţia Comisiei Europene în România,
în seria EUROPA de documente în limba română.

Au mai apărut în aceeaşi serie:
• Uniunea Europeană – istoric şi instituţii
• Piaţa Unică a Uniunii Europene
• Cetăţenii şi Uniunea Europeană
• Politica externă a Uniunii Europene: Comerţ şi Sprijin pentru Dezvoltare
• Coeziunea şi dezvoltarea regională în Uniunea Europeană
• Agricultura în Uniunea Europeană – în pas cu timpul
• Infrastructura şi politicile comunicaţiilor în Uniunea Europeană
• Uniunea Economică şi Monetară
• Protecţia mediului în Uniunea Europeană
• Programul Phare al Uniunii Europene în România
• Fişe Phare de sector

Sinteză Texte: Angela Cristea
Reproducerea textelor din aceste materiale este permisă numai cu specificarea sursei.

Delegaţia Comisiei Europene în România
str. Grigore Mora 11, Bucureşti

Bucureşti, România, ianuarie 1999